Never thought of Facebook as a place to have a great laugh. But here's what I found in my inbox:
„Exista in Romania un grup de cetateni care nu e foarte vizibil, fiindca nu face nimic iesit din comun. Grupul respectiv e format din niste cetateni normali, care muncesc, isi platesc regulat taxele si impozitele, incearca sa respecte legile, voteaza sistematic si informat, se agita, privesc cu speranta si apoi cu dezamagire fiecare nou guvern instalat la palatul numit neinspirat “Victoria” si incearca sa schimbe ceva macar prin exemplul personal. Oamenii acestia, desi nu sint organizati in vreun ONG si nici in vreo alta forma de asociere politica sau apolitica, desi sint imprastiati prin toata tara si chiar prin toata lumea si nici macar nu se cunosc unii pe altii, reusesc sa contracareze actiunile a mii de idioti si profitori mult mai vizibili in peisajul media romanesc. Daca ar fi sa-i dau un nume grupului informal descris mai sus, i-as spune Congregatia Naivilor din Romania (prescurtat: CNR). Un nume mult mai potrivit ar fi fost “Congregatia Fraierilor din Romania”, fiindca i-ar fi descris mult mai clar, din perspectiva mentalitatii majoritare, pe membrii ei. Singura problema era ca in cazul respectiv initialele congregatiei (CFR) ar fi stirnit multe confuzii, asa ca acest nume, mult mai potrivit, poate fi pastrat in rezerva pina cind conducerea Romaniei, indiferent care o fi, va falimenta complet Caile Ferate Romane. Desi nu o stie, CNR asta e o forta. Desi nu o stie, el impiedica dizolvarea completa a societatii in Romania. Si o face in cele mai ciudate feluri. Printre membrii acestui grup se numara, de exemplu, macar o parte din fondatorii raposatei formatiuni politice URR (Uniunea pentru Reconstructia Romaniei), naivii care voiau introducerea unui cod moral in politica romaneasca. Acest oximoron (“cod moral” – “politica romaneasca”) ii include ca membri cu drepturi depline in CNR. Tot din CNR face parte si Radu Oltean, care descrie cu amaraciune pe blogul lui (http://art-historia.blogspot.com) cum ne batem joc de monumentele istorice din tara. Si medicul Florin Chirculescu, alias excelentul prozator Sebastian A. Corn (http://sebastian-corn.tapirul.net). Si, desigur, mai sint multi altii, pe care nu-i stiu si nu-i stie nimeni, dar ale caror zbateri, insumate, mentin Romania mai coeziva decit Zimbabwe sau Rwanda. Sint medicii care isi fac treaba si nu iau spaga. Exista – i-am vazut si eu. Sint politistii care isi fac datoria. Si ei exista – si sint adesea umiliti de sefi, neputinciosi in fata copiilor de stabi si injurati de soferii care vor sa le dea spaga si sint uimiti ca boii nu o accepta. Mai sint si muncitorii care lucreaza si in Romania la fel de zelosi ca in Spania sau Italia, functionarii corecti si amabili, judecatorii care stau peste program ca sa lucreze la dosare si multi, multi altii. Adica nu stiu cit de multi, dar destui. Trebuie sa fie un numar destul de mare, ca sa contracareze actiunile lumii politico-interlope de la noi. Altfel tara s-ar fi dus de ripa de mult. Interesant e ca o fac nu pentru vreun profit concret, ci pentru ca asa simt ca trebuie, ca asa e corect, moral, normal. Pe alte meleaguri ei ar fi la conducerea tarii, a agentiilor guvernamentale, a marilor companii de stat, a ministerelor Educatiei, Sanatatii, Justitiei... Aici sint membri inconstienti ai CNR.” Articolul intreg aici.
Vă scriu acum, în ceasul al doisprezecelea, celor ce nu şi-au completat încă formularul 230 pentru direcţionarea a 2% din impozitul pe venit. Aveţi posibilitatea să direcţionaţi 2% din impozitul anual unui scop nobil: protejarea unui monument arhitectural de imensă valoarea arhitecturală şi patrimonială (Şcoala Centrală) şi sprijinirea intereselor şi imaginii acestei bătrâne şi prestigioase şcoli. Asociaţia noastră are nevoie, alături de voluntari, şi de fonduri pentru derularea proiectelor. Asociaţia nou-înfiinţată, APSC a fost sprijinită financiar prin donaţii şi cotizaţii ale membrilor, însă resursele sunt firave şi insuficiente pentru a sprijini proiecte precum (sperăm) participarea la Street Delivery (ne-am depus candidatura astăzi – mai multe detalii într-un post viitor). Tot ce aveţi de făcut este să descărcaţi formularul acesta, să-l completaţi cu datele următoare: Asociatia Prietenii Scolii Centrale Cod fiscal: CIF 25335923 Cont: IBAN RO33BPOS75306905619RON02 şi să-l depuneţi la administraţia financiară sau să-l trimiteţi acesteia prin scrisoare recomandată până vineri 15 mai. Vă mulţumesc anticipat
I had a discussion this morning with my sister about the education system in Romania. She was (and she still is) frustrated about the lack of interest of most of her teachers, about their lack of professionalism, about the fact that she doesn't feel she learned a lot in the last semester.
Ieşind dintr-o ceainărie, în strada Dumbrava Roşie.
„Dacă tot suntem în zonă, aş vrea să-ţi arăt ceva drag mie” i-am spus.
„Ce anume ?”
„Şcoala mea.”.
Trecem de Teatrul Bulandra şi cotim pe lângă bibliotecă.
„Iat-o !”
„E superbă.”
„Hai să intrăm, că încă n-ai văzut nimic.”
Puţin mai târziu, în şcoală.
„Nu mi-am imaginat că sunt elevi care învaţă în astfel de clădiri. Arată a muzeu. Am senzaţia că am ieşit din Bucureşti. Trebuie să fi fost o bucurie să înveţi aici. Şi când mă gândesc că eu am învăţat între nişte pereţi de beton, gri şi reci. Ai avut un noroc teribil să ştii.”
„Ştiu, ştiu…” am răspuns îngândurat.
„Uite, aici am făcut a VI-a. Mi-aduc aminte când a luat foc clasa şi …”
„Cum adică a luat foc clasa ?!”
„Bine, nu chiar clasa, ci peretele dinspre culoar. Vezi, e din lemn. Începuse să miroasă a fum şi credeam că ard frunzele afară. Eram la ora de română. Am închis geamul, însă tot mai mirosea. Şi mirosea din ce în ce mai tare. La rugămintea profesoarei, o colegă a deschis uşa şi a strigat că a luat foc şcoala.
Am ieşit cu toţii, pe rând, trecând pe lângă peretele în flăcări. A fost o adevărată aventură pentru nişte puşti ca noi. Din fericire nimeni nu a păţit nimic.”
„Şi focul ?”
„Focul a fost stins de proful de chimie cu nişte elevi de-a XII-a. Noroc cu ei, căci până au venit pompieri…
Ah uite, pe scările acestea ne luam la întrecere când eram mici. Încercam să sărim cât mai multe. Ce mândru am fost când am reuşit să le sar pe toate. Ce mici eram…
Mi-aduc aminte orele de la semi-internat când mâncam la cantină. Ce proastă mai era şi mâncarea aceea. Dar era proastă pentru toţi, aşa că aveam un motiv de solidaritate.
Sau când că jucam leapşa pe culoare, la subsol; mergeam cu fetele pe terenul de volei din spate; ne urcam în pod.
Am chiulit o dată de la română aproape toţi băieţii şi ne-am urcat în podul şcolii. La un moment dat, ne-am trezit deasupra clasei în care se aflau colegii noştri. Îmbrâncindu-ne să ne uităm prin crăpătura de la suportul de neon din tavan, am dat din greşeală cu nisip în clasă. La început ne-a fost teamă să ne dăm de gol, însă apoi, ne-am jucat aruncând puţin nisip pe un coleg, care credea că-i aruncă o colegă din spate cu zahăr. Abia ne puteam abţine să nu râdem în hohote.
Ce vremuri…”
„Recunosc. Eu nu m-am urcat niciodată în podul şcolii mele şi din fericire nu mi-a luat foc clasa.”
„În liceu a fost şi mai frumos. Eram clasa cu cei mai mulţi băieţi.”
„Dar câţi eraţi ?”
„Opt.”
„Opt ? Şi eraţi cei mai mulţi ?” întrebă ea râzând.
„Da măi, pentru că Şcoala Centrală este o fostă şcoală de fete. Spre exemplu, erau clase la uman unde nu era niciun băiat.”
„Îmi închipui nu te-a deranjat că erau aşa multe fete” spuse ea ironic.
„Recunosc că nu. Nici pe mine şi nici pe amicii mei de la alte licee, care aveau un motiv în plus să ne viziteze. Trecând peste asta, am petrecut nişte ani minunaţi între aceşti pereţi şi-n parcurile din jur. Îmi aduc aminte de taberele cu profesoara de fizică sau de orele de română când era Horia ascultat. Muream de râs. Omul acesta e un fenomen. A reinventat Luceafărul, nu altceva. Până şi profesoara noastră se amuza când îl asculta la ore.
Închipuie-ţi că l-a întrebat la un moment dat cine a scris « Viaţa la ţară » iar el a răspuns Diliu Zamfirescu. Am râs cu lacrimi. Sau când l-a întrebat care este idolul lui şi Horică al meu i-a răspuns Iisus. Nu ne mai puteam opri. Şi-acum îmi vine să râd.”
„Ţi-am povestit de revista şcolii ?”
„Nu, nici de revistă nu mi-ai spus.”
„Ce mai aventură şi cu revista. Am muncit pe brânci. Veneam şi sâmbăta. Sărmana mea dirigintă, ce-am mai chinuit-o. Tot timpul ne contraziceam. Eram pornit să revoluţionez liceul, nu altceva.
Au fost nişte ani frumoşi. 8 ani. Aproape o treime din viaţa mea. 8 ani în care am făcut două ore pe drum în fiecare zi pentru a-mi petrece ziua în clădirea aceasta din alte timpuri, în oaza asta de linişte a Bucureştiului. Şi-acum când mă gândesc că s-au trezit unii să-şi bată joc de Şcoala Centrală. Mă doare sufletul…”.
